”Lumea mea-i lume legată Cu lanțuri și cu lăcată Nu mi-i bine niciodată...”
Dincolo de timpul măsurat în ani, zile, săptămâni, ore etc. stă sufletul omului. Al meu îmbătrânește cu fiecare sărbătoare (Doamne, nu-mi plac deloc sărbătorile!), dar de Crăciun își încremenește pentru o seară trecerea. Nu a fost dintotdeauna așa, deci nu e nostalgia de vină...
De Crăciun mi-e bine. Pentru că fiecare Crăciun e altfel.
”La mijlocul ceriului
Cale nu-i, cărare nu-i. Ca de-o fo’ cândva cărare Ea s-o prefăcut în vale.”
A venit toamna... Cum ar spune poetul: "acoperă-mi inima cu ceva..." :)
Inima e deja plină de doruri, de speranţe, de emoţii. Aştept întâlnirea cu crizantemele toamnei, cu aromele mustului şi ale gutuilor, cu foşnetul frunzelor risipite pe aleile din parcuri...
A început şcoala! Este dulcele gând care mă face să iubesc toamna, eu fiinţă venită pe lume în mijloc de vară fierbinte. Dintotdeauna am aşteptat prima zi de şcoală. Motivele s-au mai schimbat de-a lungul anilor, dar bucuria lui septembrie a rămas neclintită.
Am numărat deja 25 de toamne petrecute ca dascăl ce îşi aşteaptă cu emoţie elevii. Un sfert de veac, nu "de singurătate" (Gabriel Garcia Marquez), ci dimpotrivă. Privesc spre următorul sfert cu optimismul unui profesor care caută, cercetează şi se reinventează. Bucuria de a-i pregăti pe tineri pentru marele zbor al vieţii nu se poate descrie. Se poate doar trăi.
Să înceapă aşadar povestea!
După doi ani de dor mistuitor voi revedea marea. Nu la ceas de vară fremătândă așa cum obișnuiam să ne dăm întâlnire, ci în primele ceasuri ale lui septembrie.
Încă un motiv să-i fiu recunoscătoare Toamnei.
Poate e timpul dorurilor alinate, cine știe?... Sau alintate...
Mai sunt doar câteva ore până la întâlnirea de 25 de ani de la absolvirea liceului. Vineri, 27 iunie, promoția 1989 a Liceului Pedagogic ”Iosif Vulcan” Oradea și-a dat întâlnire. Printre fostele absolvente, și eu...
Mi-am făcut temele sârguincioasă. Am pregătit
surprize pentru fostele colege care au anunțat sosirea. Am dat anunț în ziar
pentru cea care a fost Liana Erdei și care ne va veghea din lumea veșniciei. Am
ținut legătura telefonic cu fetele care s-au ocupat de organizare și cu șefa clasei. Mi-am pregătit aparatura
pentru proiecție. Pot spune că sunt gata pentru marea revedere.
Mi-e sufletul prins în menghina nostalgiei. Când
au trecut oare atâția ani? Un sfert de veac e totuși mult...
Coincidență, anul acesta am fost diriginta
unei clase de absolvenți. 30 de tineri frumoși care au viitorul în față, cei
mai mulți știind foarte clar ce așteaptă de la acest viitor și ce trebuie să
facă ei înșiși pentru a-l construi temeinic. La fel știam și eu acum 25 de ani.
Și eu am absolvit înveșmântată în roșu. Și eu am cântat Serenada pentru
profesori. Și eu am crezut că știu ce vreau de la viață.
Pentru că e sărbătoare mi-am oferit un dar: filmul "Dead Poets Society". L-am urmărit în liniştea casei copilăriei mele, acolo unde construisem singură castele de vise şi unde s-a aşezat apoi domol planul de a urma o carieră didactică. Nu cred că părinţii mei au simţit că mi se potriveşte, pur şi simplu îşi doreau pentru mine o viaţă mai liniştită decât avuseseră ei şansa să aleagă din ce le-a fost dat. Iubeam cărţile, pictam, cântam la vioară, scriam poezii... s-au gândit că drumul artei şi al cuvântului o să-mi aducă împlinire. După ce mi-a trecut supărarea că nu voi deveni medic, am construit cu migală şi cu efort viitoarea "dăscăliţă". Lung şi complicat drum, cu ezitări, dar şi cu reuşite! Mă susţinea gândul că părinţii mei sunt mândri de mine. Şi azi am nevoie de această confirmare din când în când, de la Tata, singurul părinte rămas pe pământ să mă certe, să mă ierte...
Profesorul din mine are azi, după o carieră didactică de aproape un sfert de veac, o singură certitudine: copiii sunt cel mai minunat lucru din viaţă şi formarea lor este o misiune pentru care este nevoie de iubire. Doar în iubirea aceasta găseşti resurse să te reinventezi, să cauţi răspunsuri şi să lupţi cu inerţia unui sistem care te-ar ţine prizonierul birocraţiei.
Cât despre filmul pomenit mai sus, mă bucur că l-am descoperit, chiar dacă atât de târziu. Cred că ACUM trebuia să se întâmple asta, pentru că acum aveam nevoie de aer. Cu nişte ani în urmă, filmul "Dangerous Minds" îmi era bandaj pentru rănile ce îmi tulburau idealurile (nu ne învăţaseră în facultate cum să predăm unor tineri care veneau la şcoală să se odihnească după ce îşi petreceau nopţile pe recent inventatul chat sau în căutare de site-uri noi într-un internet-cafe). Sunt filme şi filme, aşa cum sunt vremuri şi vremuri, dar şi profesori sub vremi...
Azi, mai mult decât atunci când l-am urmărit prima oară, îi dau dreptate lui Sir Ken Robinson: "Da, uneori şcoala ucide creativitatea". Şi mi-ar plăcea ca ea, şcoala, să se reinventeze din temelii, iar domnia sa societatea să îi ajute pe tineri să zboare cu aripi puternice durate lângă profesori liniştiţi, fericiţi, împliniţi.
Dar tot eu mă întorc la filmul de azi şi zic: "Oh, captain, my captain!...".
Am aflat de curând că există o zi internaţională a fericirii. Wikipedia zice că "pe 28 iunie 2012, Adunarea Generală a ONU a stabilit ca Ziua Internațională a Fericirii să fie sărbătorită pe 20 martie. Ziua dedicată fericirii mondiale coincide cu Ziua internațională a Francofoniei."
Am descoperit apoi că există Ziua Internaţională a Poeziei (21 martie). Pe asta nu ştiu cine a stabilit-o, dar am descoperit că în 21 martie sărbătorim mai multe: http://ro.wikipedia.org/wiki/21_martie. Asocierile de idei sunt multe: citind poezie, combatem insomnia etc.
Nu cred că o zi anume destinată fericirii ne face mai ... fericiţi. Şi nici ziua poeziei nu ne va aduce literatura mai aproape de suflet. Într-o lume a solitudinii, numărăm zile şi inventariem ani. Oare aşa trece viaţa mai uşor?...
Cine ştie, poate o fi existând şi o zi a singurătăţii...
Eu nici măcar nu te
urăsc Cum te blestema unii, vreau să zic, La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum
ai trăi De-ai avea mamă şi-ar muri, Ce-ai face tu şi cum ar fi De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine
nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii."
(Grigore Vieru, "Nu
am, moarte, cu tine nimic")
În fiecare 20 ianuarie
simt că mă sfâşie dorul.
Am avut atâţia ani la
dispoziţie să-i spun că o iubesc, dar oare am rostit îndeajuns de tare vorbele
încât să-i ajungă şi dincolo de cer? Teamă mi-e că nu. Mereu am crezut că Mama
ştie, că Mama simte, că nu-i nevoie de rostire acolo unde e trăire...
Am avut atâtea ocazii
să-i ofer daruri, dar oare am ales ceea ce aştepta? Teamă mi-e că nu. Mama nu
aştepta niciodată nimic, se bucura de o fărâmă şi oferea înmiit, exact când
aveam cea mai mare nevoie. Căci ea ştia.
Am avut atâţia ani oaza
de răsfăţ, dar oare i-am mulţumit îndeajuns de tare şi de mult? Teamă mi-e că
nu. Mi se părea că totul se rostuieşte firesc în preajma ei, că aşa e normal să
fie locul de lângă Mama.
Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş vrea să fie iar 20 ianuarie 2002. Aş aduna
în ziua aceea toate nespusele vorbe de iubire, de admiraţie şi de respect. Aş
face să fie cea mai frumoasă zi de pe pământ. O zi în care Mama să adune soare,
bucurie şi răsfăţ cât pentru viaţa de dincolo de cer.
