Tradiţia spune că azi aprindem lumini pentru cei plecaţi într-o lume mai bună. Dar aici, pe pământ cine face lumină?
Varianta lui Grigore Leşe sună sfâşietor:
Tocmai m-am întors de la acest eveniment. M-am simţit o răsfăţată. Între rafturi şi vitrine cu cărţi, lângă oameni buni şi frumoşi la suflet, ascultând muzica pe care niciodată nimeni nu o va putea înlocui. Azi a fost o zi de toamnă unică.
Am revăzut Bucureştiul studenţiei mele. Da, am fost la Coloane şi mi-am amintit uitate trăiri. Da, am fost prin librăriile de pe Magheru şi mi-am cumpărat cărţi pe care altă dată doar le priveam cu jind. Mi-am amintit de ploile din Bucureşti şi de filmele de la Studio, de Puricele de la Nottara, de cafeneaua de la Litere şi de cea de la Arhitectură, de emoţiile examenelor,de prima iubire împărtăşită,dar interzisă, de Piaţa Amzei cu florile ei uimitoare şi de prăjiturile de la Capşa. În 3 zile mi-au năvălit în suflet atâtea trăiri, amintiri cu gust dulce-acrişor...
În Piaţa Romană m-au ajuns ca un ecou acordurile lui Alifantis...Le iau cu mine acasă, aşa cum iau gândul ce mi-a revenit proaspăt ca o adiere de primăvară: cum ar fi fost viaţa mea pe coordonatele Capitalei, de care nu m-aş fi despărţit în 1997?
Încă o întrebare pe răboj, fără răspuns imediat. Până la vremea răspunsurilor, mâine iau trenul spre casă. Mă aşteaptă oameni de care mi-e dor. Iar dorul ăsta ne leagă, dincolo de nostalgii nepermise la anii mei cei tineri. Fruntea sus, Cristina! La 600 de km sunt câţiva oameni care te iubesc necondiţionat şi acesta e cel mai bun lucru cu putinţă. Singurul lucru bun făcut în lumea asta!
Ascult vocea lui Tudor Gheorghe şi privesc la fotografiile şterse de vreme. Mâine va fi o zi grea.
Nici nu mai ştiu dacă e durere sau e doar umbra ei. Parcă nici durerea nu mai are contur, parcă nici gândul nu se mai aşază în cuvinte ca altă dată...
Ştiu doar că mi-e tare tare greu fără Mama.
