Gând de Crăciun...

Îmbătrânesc. Simt asta după colţii care-mi zgârie inima, lăsând dâre fără leac...
Şi totuşi sunt fericită. Ascult Colindul gutuii din geam.  Miroase a brad şi a mere coapte în casa mea. Mi-e dor de Mama şi de aroma cozonacilor pe care numai Ea ştia să-i facă. Mi-e dor de copilărie!
Îmbătrânesc. Nu-mi pare rău.

Despre plecări...

http://www.youtube.com/watch?v=XweebA7wtnA&feature=player_embedded


"Şi totuşi există iubire,
Şi totuşi există blestem,
Dau lumii, dau lumii de ştire:
Iubesc, am curaj şi mă tem."
(Adrian Păunescu)

Toamnă în gând

Invariabil, toamna înseamnă Nichita şi Alifantis...

 Emoţie de toamnă

“A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”

În sufletul meu, toamna e mai mult decât ecoul unui cântec, parcă mereu altul şi altfel. "Braţele de aer ale clipei duse..." le simt, dar rămân în aşteptarea altor braţe care să-mi strângă risipirea şi să-i dea un rost.

Dans

Toamna aceasta a început cu alte vise şi alţi pasageri în trenul meu ce îşi continuă drumul. Iată-i zâmbind, înălţându-şi speranţele învelite în roşii baloane:

Pentru noii mei prieteni, dar şi pentru sufletul meu în neobosită căutare, un strop din minunile argheziene aşezate pe strunele lui Tudor Gheorghe:

Niciodată toamna...

Ziua curăţeniei

 Echipa din "Stanca" a făcut curaţenie la Halmeu Vii. Am pornit cu entuziasm...

 ... ne-am amuzat când am găsit strămoşul plasmei...

 ... am descoperit printre gunoaie şi delicatele brânduşe...

 ... domnul viceprimar al Halmeului ne-a însoţit pentru o vreme...

 ...poză de grup la finalul activităţii de curăţenie...

 ...pe drumul spre casă...

Cu toţii am susţinut şi am contribuit la ZIUA CURĂŢENIEI. Suntem mândri de noi!

Gând despre furie şi curaj

Azi m-am întâlnit cu trei dintre "furioşii" din lista de mai sus. Le-am admirat tinereţea curajoasă şi am ascultat cu plăcere pledoariile pentru o viaţă altfel.
Admirabilă iniţiativa editurii Dacia de a susţine tinerii în zborul lor curajos şi frumos!

Dor de mare...

 

          Mi-e dor şi e un dor care mă învăluie calm, fără patimă. Nu e un dor care doare, ci unul care aduce răsfăţ şi inspiră tihnă. Mi-e dor de viaţa ce palpită în fiecare val, în fiecare fir de nisip, în zborul lin al peşcăruşilor.  Mi-e dor de răsăritul care te face să uiţi de toate. Spectacolul vieţii ni se dezvăluie sublim acolo unde cerul se îmbraţişează cu Marea. Poate acolo este tărâmul fericirii...

       Voi revedea în curând marea. Pentru câteva zile îmi voi purta paşii prin nisipul cu scoici, prin valurile înspumate, prin locuri fără însemnătate materială, dar cu mare încărcătură emoţională. Ştiu, va fi mizerie; dar am să o ignor şi voi căuta numai frumuseţea. Sunt expertă în asta. Viaţa, oriunde ai fi, înseamnă joc, în cazul de faţă baba oarba. 

       Am să alerg pe nisipul fierbinte, împletindu-mi în păr sare, aur, soare.  Am să mângâi valul, risipind tandreţea pe care oricum nu am cui s-o dăruiesc. Am să strig în noapte visele pe care aici nici să le şoptesc nu pot. Am să  strâng în braţe puiul de om cu care împart acest dor şi-am să declar că viaţa e frumoasă. 

     Apoi am să mă întorc în lumea plină de lupte surde. Scrijelite pe valuri, dorurile mele vor rămâne în aşteptarea pescarului de vise.

Ecoul unui clopoţel...

Clepsidra îşi cerne nisipul. Mai este atât de puţin!...Când au trecut atâtea toamne?

Peste câteva zile îşi vor lua zborul.

Înveşmântaţi în albastru infinit, vor pleca spre alte vise. O să-mi lipsească.

O lume mai bună...

A trecut o săptămână de la frumoasa experienţă a Lecturilor urbane. Nu ştiu dacă se poate spune că „Satu Mare a citit” mai mult decât o făcea înainte şi nici dacă  am convins trecătorii răriţi de ameninţarea ploii că NOI suntem normalii într-o lume anormală. Ştiu însă că noi, cei strânşi la umbra bătrânului Lucaciu într-o după-amiază de mai, am simţit atunci Bucuria şi cred că această stare merită înălţată la prag de normalitate în lumea asta, nu efemerele lăcomii şi colţoasele invidii.

Ne-am întâlnit în prima zi cu gândul de a ne cunoaşte. Nu ne speriaseră nici stropii reci, nici pustiul de pe aleile parcului, nici tristeţea băncilor goale. Eram poate puţin emoţionaţi, iar cei mai tineri – elevii mei – aşteptau timid semnalul („ce facem, doamna profesoară, citim sub umbrele?”). N-a fost nevoie nici de promisiuni, nici de încurajări. Soarele a învins în bătălia cu ploaia şi acesta a fost semnul. Ne-am aşezat şi am început să scriem povestea noastră, a oamenilor care iubesc lectura şi care au avut curajul să spună acest lucru unui oraş întreg. Şi pentru acest lucru suntem mândri de noi.

Da, câţiva oameni din Satu Mare au citit. Desigur, mai sunt şi alţii care fac acest lucru în intimitatea casei lor sau în biblioteca publică. Din fericire pentru noi, încă mai avem acest privilegiu: să citim. Putem să păstrăm numai pentru noi secretul sau, dimpotrivă, putem să spargem lacătele egoismului şi să le oferim şi altora bucăţi din suflet. Putem alege, iar noi am ales. Da, am ales să citim în parc şi să visăm împreună. Dacă împărtăşim aceeaşi pasiune, de ce n-am împărţi şi visele?

Nu ştiu de ce, dar încă mai cred într-o lume mai bună. Unii o caută în lumea virtualului, alţii cred că se ascunde în filme; bârfitorii spun că nimic nu egalează farmecul unei şuete, mocrobiştii susţin altceva; adolescenţii îşi risipesc orele în jocuri pe computer. Iar gospodinele sunt convinse că lumea aceea mai bună are aromă de friptură şi parfum de telenovelă. Da, asta e lumea în care trăim. Nici mai bună, nici mai rea decât lumea pe care o merităm. Dar asta nu ne-a împiedicat pe noi, visătorii, să ne adunăm iar, de data asta pe băncile din Centrul Nou, a doua zi la orele prânzului.

Şi-am fost mai mulţi şi mai veseli. Am dăruit cărţi, am împărtăşit idei, am schimbat impresii, am făcut mărturisiri şi am citit, evident. Ni s-au alăturat copiii de la Şcoala „Constantin Brâncoveanu” – curioşi, dar gata să citească. Au fost clipe extraordinare! Bucuria din ochii unui copil care primeşte în dar o carte – după ce a îndrăznit timid să întrebe „cât pot să o păstrez?” – nu se poate descrie şi nici imortaliza în imagini. Le-am spus că pot să păstreze cărţile, iar când vor termina lectura să ofere şi ei cărţile în dar, făcându-i şi pe alţi copii bucuroşi; reacţia lor a fost uimitoare. Se amesteca în sufletul lor bucuria de a fi primit cu aceea de a şti că pot şi ei să dăruiască. Nu dulciuri, nu jucării, ci … o carte!

Categoric, am întinerit în acea zi. Am şters cu buretele pentru două ore amarul atâtor ne-nţelesuri şi mi-am şoptit încă o dată în gând, numai pentru mine, că şi-ntr-o altă viaţă tot profesor am să aleg a fi.

Acum mă-ntorc la poveştile mele. Caut, alerg printre cuvinte, plutesc o vreme, mă-nghite hăul iar, simt cum mă risipesc, apoi aleg să fug de lumea asta, în căutarea unei lumi mai bune. Unii o caută pe fundul unei sticle (mi-e dor de Zorba!...), alţii în jocuri pe computer. Sunt destui care spun că totul e o farsă, în vreme ce restul iau jocul foarte în serios. Eu? Mă pregătesc să scriu o nouă filă. În seara asta am vorbit cu Crina şi ne-am împletit visele: ce-ar fi dacă şi Satu Mare ar avea într-un parc – sau în mai multe – locuri speciale pentru citit, asemenea Bucureştiului? http://orasulciteste.ro/2010/premiera-lansare-spa%c8%9bii-de-lectura-impreuna-cu-primaria-municipiului-bucure%c8%99ti.html

Gând imperfect

       Aş fi vrut să scriu despre cărţi şi despre oamenii pe care i-am întâlnit la Lecturile Urbane. Aş fi vrut să privesc fotografii şi să-mi aduc aminte cu drag de soarele mijind de după norii încăpăţânaţi, de neliniştea zăvorâtă în suflet şi-n gând ascuns de ochii fotografilor prezenţi. Aş fi vrut doar să fiu, fără să mă mistui în „de ce-uri”. Aş fi vrut să şterg pentru câteva clipe din minte tristeţea de a nu fi înţeles absurdul neputinţei. Aş fi vrut…

         Dar pentru că viaţa asta se scurge printre atâtea trăiri la condiţional (im)perfect, azi am să scriu doar vorbele lui Octavian Paler: „Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti că urletul meu e, în realitate, un plâns.”

Gândul lui Liiceanu...

       

          Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om „face faţă” la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! - , invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.

        Cu cât mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atât mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă.

                (Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Lecturi Urbane la Satu Mare

     Povestea îşi scrie primele file, iar gândul cel vechi înfloreşte în mai (de ce oare toate lucrurile frumoase înfloresc mereu în mai?).

    Mi s-au alăturat oameni buni (şi puternici, şi plini de energie, şi tineri, şi...tot ce-i mai frumos şi bun), oameni care iubesc lectura şi, de ce nu, oraşul în care viaţa se mistuie în alt ritm (despre cum îl percepem fiecare ar fi prea multe de spus). Acum nu mai sunt singură cu visul meu; lângă mine sunt de la început: Gabriela Lupuţi, Laura Pintea şi elevii noştri din "Stanca".  Ne susţin cu tot sufletul şi cu ideile lor deosebite: Cristina Stahl, Crina Dunca şi Edita Ghilea. Este uimitor cum pasiunea adună spirite şi oameni, transformându-i în prieteni. Le mulţumesc tuturor!

    Evident, povestea noastră îşi trage seva dintr-o idee a lui Adrian Ciubotaru şi se construieşte cu ajutorul considerabil al Andreiei Serbănescu, amândoi de la Civika.ro.

   Avem şi blog (http://satumare.orasulciteste.ro/), afişele sunt în lucru (cel postat aici e una dintre variantele muncite de Cristina), strângem cărţi pentru cei care ne împărtăşesc pasiunea. Suntem harnice, nu-i aşa?! (chiar, oare bărbaţii Sătmarului vor veni cu noi?)

   Ne vedem joi, 21 mai de la ora 17 în Parcul Central (din faţa Hotelului Dacia), apoi vineri, 21 mai, începând cu ora 12 în pasajul pietonal de pe strada Coposu, din Centrul Nou.  Cu o carte sub braţ şi cu poftă de viaţă.

   SATU MARE CITEŞTE. Vino cu noi!

Ca şi când vorbele ar fi numai alint, iar tandreţea ar avea glas...

Un gând de undeva din neant...
Sau, cum scria de curând un prieten fără chip, "valuri mai mari sau mai mici pe care le provocăm şi care până la urmă se sparg oricum de-un ţărm, oricât de mici sau mari ar fi"...

Filă de gând...

         Un gând mai vechi începe să prindă contur. Am scris prima filă şi simt că literele ei încep deja să prindă viaţă. Mi se alătură prieteni mai vechi sau mai noi, se caută forme şi linii care să-i păstreze aripile viguroase. Simt că e foarte aproape momentul în care gândul îşi va lua zborul şi va prinde în dansul lui nebun de frumos oameni.

       Poate m-a cuprins entuziasmul prea devreme. Poate este ecoul altor gânduri ce vin din bucuria de a fi profesor. Poate este doar tânjirea după un oraş mai plin de viaţă, dupa un oraş cu oameni mai frumoşi. Şi pentru că nu am cum să dau oraşului meu bogăţia şi nici oamenilor lui - liniştea unei vieţi confortabile, gândul meu este să le redau bucuria de a citi.

       De aceea fac tot ce pot să aduc Lecturile Urbane la Satu Mare. Am citit despre ele la Adrian Ciubotaru pe blog si de atunci visez...

Iluzii din colecţia mea

E duminică azi. O duminică albă, plină de fulgi. Mâţişorii din glastră înviorează atmosfera, amintindu-mi că azi e "baba mea".
E bine la mine. Atât de bine, încât îmi ofer plăcerea de a mă răsfăţa cu lecturi ale unor pagini scrise cândva, în negura tinereţii...Ce vremuri! Ce gânduri!...Ca şi când sufletul s-ar putea aşterne în cuvinte şi răsfoi apoi, precum filele unei cărţi dragi...

Probabil azi văd lucrurile prin filtrul unei altfel de exigenţe. Cu toate astea, gândurile din trecut le percep ca pe un dar făcut mie pentru aniversări fără dată. Un dar preţios, fiindcă îmi aduce aminte de mine, de cea care a simţit gustul eşecului şi a recunoscut asta (ce rari sunt oamenii din această categorie… în jurul meu cel puţin, toţi se pretind victorioşi... iar dacă atingi teritorii cu parfum de reproş, sigur altcineva este de vină!). Am apreciat mereu sinceritatea in dialogul cu sinele (sună ciudat, ştiu, dar sunt atâţia oameni care joacă teatru în propria lor viaţă!...) . La acest capitol am fost mereu exigentă şi nu m-am înşelat decât ...cu voia mea. Căci trebuie să recunosc, au fost situaţii în viaţă în care singură mi-am vândut iluzii.

Fără îndoială, o incursiune în trecut este mereu extrem de interesantă. Mai trebuie să-mi lămuresc anumite suprafeţe dintr-un prezent ce se cere retuşat. Am tot mai acut senzaţia că plutesc deliberat într-un borcan cu monotonie. Şi nu ştiu foarte clar ce mă deranjează mai tare: limitele înguste ale recipientului sau conţinutul său fad...

Cândva scriam atât de frumos despre "a dărui" şi despre "clipa de bucurie adevărată" încât mă sperii recitind. Gândurile de atunci mă fac să resimt dureros un mai vechi gând al meu: oare care din multele experienţe trăite au fost "bucurie adevărată"? La întrebarea asta singurul răspuns sigur a fost cel legat de venirea pe lume a Teodorei mele. În rest, doar supoziţii. Ciudat cum la aproape 40 de ani ştiu cu certitudine care este gustul eşecului şi cel al durerii, dar nu pot ierarhiza bucuriile şi fericirile! Toate sau aproape toate par a fi stări tranzitorii către o mereu aşteptată Bucurie.

Gândul lui Sorescu...

Dacă nu cer prea mult


- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

PS: Mi s-a părut cel mai potrivit gând pentru acest început de martie. L-am transcris cu sufletul purtat pe aripile unui alt gând, poate nebun, dar tare frumos...

Gândul lui Nichita

Lecţia despre cub



Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până ce cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Primul gând...

Întotdeauna mi s-a părut că primul gând se lasă greu rostit, se strânge ghem şi îşi înveleşte miezul într-o crustă protectoare. Mi-a fost mereu teamă de începuturi ce se construiau timid, pe stropi de vorbe. Şi am privit cu aceeaşi teamă la sfârşituri care refuzau să se aştearnă în cuvinte. Am înţeles devreme că vorbele dor. Şi am ştiut dintotdeauna că şi vorbele frumoase lasă în urma lor un dor care ...doare.
Poate tocmai de aceea am simţit că destinul meu va fi mereu legat de împărăţia cuvintelor. Şi când a fost să aleg, am făcut-o fără ezitare. Astfel am devenit... profesor de limba şi literatura română.