A trecut o săptămână de la frumoasa experienţă a Lecturilor urbane. Nu ştiu dacă se poate spune că „Satu Mare a citit” mai mult decât o făcea înainte şi nici dacă am convins trecătorii răriţi de ameninţarea ploii că NOI suntem normalii într-o lume anormală. Ştiu însă că noi, cei strânşi la umbra bătrânului Lucaciu într-o după-amiază de mai, am simţit atunci Bucuria şi cred că această stare merită înălţată la prag de normalitate în lumea asta, nu efemerele lăcomii şi colţoasele invidii.
Ne-am întâlnit în prima zi cu gândul de a ne cunoaşte. Nu ne speriaseră nici stropii reci, nici pustiul de pe aleile parcului, nici tristeţea băncilor goale. Eram poate puţin emoţionaţi, iar cei mai tineri – elevii mei – aşteptau timid semnalul („ce facem, doamna profesoară, citim sub umbrele?”). N-a fost nevoie nici de promisiuni, nici de încurajări. Soarele a învins în bătălia cu ploaia şi acesta a fost semnul. Ne-am aşezat şi am început să scriem povestea noastră, a oamenilor care iubesc lectura şi care au avut curajul să spună acest lucru unui oraş întreg. Şi pentru acest lucru suntem mândri de noi.
Da, câţiva oameni din Satu Mare au citit. Desigur, mai sunt şi alţii care fac acest lucru în intimitatea casei lor sau în biblioteca publică. Din fericire pentru noi, încă mai avem acest privilegiu: să citim. Putem să păstrăm numai pentru noi secretul sau, dimpotrivă, putem să spargem lacătele egoismului şi să le oferim şi altora bucăţi din suflet. Putem alege, iar noi am ales. Da, am ales să citim în parc şi să visăm împreună. Dacă împărtăşim aceeaşi pasiune, de ce n-am împărţi şi visele?
Nu ştiu de ce, dar încă mai cred într-o lume mai bună. Unii o caută în lumea virtualului, alţii cred că se ascunde în filme; bârfitorii spun că nimic nu egalează farmecul unei şuete, mocrobiştii susţin altceva; adolescenţii îşi risipesc orele în jocuri pe computer. Iar gospodinele sunt convinse că lumea aceea mai bună are aromă de friptură şi parfum de telenovelă. Da, asta e lumea în care trăim. Nici mai bună, nici mai rea decât lumea pe care o merităm. Dar asta nu ne-a împiedicat pe noi, visătorii, să ne adunăm iar, de data asta pe băncile din Centrul Nou, a doua zi la orele prânzului.
Şi-am fost mai mulţi şi mai veseli. Am dăruit cărţi, am împărtăşit idei, am schimbat impresii, am făcut mărturisiri şi am citit, evident. Ni s-au alăturat copiii de la Şcoala „Constantin Brâncoveanu” – curioşi, dar gata să citească. Au fost clipe extraordinare! Bucuria din ochii unui copil care primeşte în dar o carte – după ce a îndrăznit timid să întrebe „cât pot să o păstrez?” – nu se poate descrie şi nici imortaliza în imagini. Le-am spus că pot să păstreze cărţile, iar când vor termina lectura să ofere şi ei cărţile în dar, făcându-i şi pe alţi copii bucuroşi; reacţia lor a fost uimitoare. Se amesteca în sufletul lor bucuria de a fi primit cu aceea de a şti că pot şi ei să dăruiască. Nu dulciuri, nu jucării, ci … o carte!
Categoric, am întinerit în acea zi. Am şters cu buretele pentru două ore amarul atâtor ne-nţelesuri şi mi-am şoptit încă o dată în gând, numai pentru mine, că şi-ntr-o altă viaţă tot profesor am să aleg a fi.
Acum mă-ntorc la poveştile mele. Caut, alerg printre cuvinte, plutesc o vreme, mă-nghite hăul iar, simt cum mă risipesc, apoi aleg să fug de lumea asta, în căutarea unei lumi mai bune. Unii o caută pe fundul unei sticle (mi-e dor de Zorba!...), alţii în jocuri pe computer. Sunt destui care spun că totul e o farsă, în vreme ce restul iau jocul foarte în serios. Eu? Mă pregătesc să scriu o nouă filă. În seara asta am vorbit cu Crina şi ne-am împletit visele: ce-ar fi dacă şi Satu Mare ar avea într-un parc – sau în mai multe – locuri speciale pentru citit, asemenea Bucureştiului? http://orasulciteste.ro/2010/premiera-lansare-spa%c8%9bii-de-lectura-impreuna-cu-primaria-municipiului-bucure%c8%99ti.html
