Se ia o bucată de piatră, se ciopleşte cu o daltă de sânge, se lustruieşte cu ochiul lui Homer, se răzuieşte cu raze până ce cubul iese perfect. După aceea se sărută de nenumărate ori cubul cu gura ta, cu gura altora şi mai ales cu gura infantei. După aceea se ia un ciocan şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului. Toţi, dar absolut toţi zice-vor : -Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Întotdeaunami s-a părut că primul gând se lasă greu rostit, se strânge ghem şi îşi înveleşte miezul într-o crustă protectoare. Mi-a fost mereu teamă de începuturi ce se construiau timid, pe stropi de vorbe. Şi am privit cu aceeaşi teamă la sfârşituri care refuzau să se aştearnă în cuvinte. Am înţeles devreme că vorbele dor. Şi am ştiut dintotdeauna că şi vorbele frumoase lasă în urma lor un dor care ...doare. Poate tocmai de aceea am simţit că destinul meu va fi mereu legat de împărăţia cuvintelor. Şi când a fost să aleg, am făcut-o fără ezitare. Astfel am devenit... profesor de limba şi literatura română.
