"Nu-i lumină nicări"... gânduri pentru anul ce-a trecut

N-am crezut nicicând în speranţele strânse în pumnii încrâncenaţi sau în cele ghemuite în colţ de suflet, lângă ascunsele temeri. Schilodite de nerostire, speranţele sunt spini ce-ţi chinuie zilele, dar mai ales nopţile cu linişte, cu prea multă linişte.
Cred însă cu tărie în forţa speranţei aşezate în cuvinte. Fie că se aştern apoi în şoapte, fie că sunt spuse răspicat la ceas de mare rostire, speranţele îşi încep zborul spre tărâmul împlinirii. Şi se transformă astfel în dorinţe. Uneori în doruri...
2011 - un an cu multe dorinţe împlinite. Un an al pragului trecut frumos, lin, lângă minunea mea cu nume de împărăteasă. Un an în care am simţit adeseori că "nu-i lumină nicări/ C-o murit toţi oamenii...". Un an în care am crezut în repetate rânduri că dorul mă mistuie în tresăriri de prea multă singurătate. Un an pe care l-am învins în bătălii mărunte, pierzând însă o luptă importantă. Un an care s-a încheiat fără praguri de netrecut şi cu nelinişti atent ţinute în frâu de luciditatea mea mereu trează. 2011 s-a încheiat. Începe 2012 - al zecelea an fără Mama...