Dacă muzica n-ar fi...

Loading...

luni, 21 aprilie 2014

Despre filme şi despre şcoală...


            Pentru că e sărbătoare mi-am oferit un dar: filmul "Dead Poets Society". L-am urmărit în liniştea casei copilăriei mele, acolo unde construisem singură castele de vise şi unde s-a aşezat apoi domol planul de a urma o carieră didactică. Nu cred că părinţii mei au simţit că mi se potriveşte, pur şi simplu îşi doreau pentru mine o viaţă mai liniştită decât avuseseră ei şansa să aleagă din ce le-a fost dat. Iubeam cărţile, pictam, cântam la vioară, scriam poezii... s-au gândit că drumul artei şi al cuvântului o să-mi aducă împlinire. După ce mi-a trecut supărarea că nu voi deveni medic, am construit cu migală şi cu efort viitoarea "dăscăliţă". Lung şi complicat drum, cu ezitări, dar şi cu reuşite! Mă susţinea gândul că părinţii mei sunt mândri de mine. Şi azi am nevoie de această confirmare din când în când, de la Tata, singurul părinte rămas pe pământ să mă certe, să mă ierte...
              Profesorul din mine are azi, după o carieră didactică de aproape un sfert de veac, o singură certitudine: copiii sunt cel mai minunat lucru din viaţă şi formarea lor este o misiune pentru care este nevoie de iubire. Doar în iubirea aceasta găseşti resurse să te reinventezi, să cauţi răspunsuri şi să lupţi cu inerţia unui sistem care te-ar ţine prizonierul birocraţiei. 
                   Cât despre filmul pomenit mai sus, mă bucur că l-am descoperit, chiar dacă atât de târziu. Cred că ACUM trebuia să se întâmple asta, pentru că acum aveam nevoie de aer. Cu nişte ani în urmă, filmul "Dangerous Minds" îmi era bandaj pentru rănile ce îmi tulburau idealurile (nu ne învăţaseră în facultate cum să predăm unor tineri care veneau la şcoală să se odihnească după ce îşi petreceau nopţile pe recent inventatul chat sau în căutare de site-uri noi într-un internet-cafe). Sunt filme şi filme, aşa cum sunt vremuri şi vremuri, dar şi profesori sub vremi...
                   
             Azi, mai mult decât atunci când l-am urmărit prima oară, îi dau dreptate lui Sir Ken Robinson: "Da, uneori şcoala ucide creativitatea". Şi mi-ar plăcea ca ea, şcoala, să se reinventeze din temelii, iar domnia sa societatea să îi ajute pe tineri să zboare cu aripi puternice durate lângă profesori liniştiţi, fericiţi, împliniţi.
            Dar tot eu mă întorc la filmul de azi şi zic: "Oh, captain, my captain!...".