“A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”
În sufletul meu, toamna e mai mult decât ecoul unui cântec, parcă mereu altul şi altfel. "Braţele de aer ale clipei duse..." le simt, dar rămân în aşteptarea altor braţe care să-mi strângă risipirea şi să-i dea un rost.
Toamna aceasta a început cu alte vise şi alţi pasageri în trenul meu ce îşi continuă drumul. Iată-i zâmbind, înălţându-şi speranţele învelite în roşii baloane:
Pentru noii mei prieteni, dar şi pentru sufletul meu în neobosită căutare, un strop din minunile argheziene aşezate pe strunele lui Tudor Gheorghe:
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu