Dor de mare...

 

          Mi-e dor şi e un dor care mă învăluie calm, fără patimă. Nu e un dor care doare, ci unul care aduce răsfăţ şi inspiră tihnă. Mi-e dor de viaţa ce palpită în fiecare val, în fiecare fir de nisip, în zborul lin al peşcăruşilor.  Mi-e dor de răsăritul care te face să uiţi de toate. Spectacolul vieţii ni se dezvăluie sublim acolo unde cerul se îmbraţişează cu Marea. Poate acolo este tărâmul fericirii...

       Voi revedea în curând marea. Pentru câteva zile îmi voi purta paşii prin nisipul cu scoici, prin valurile înspumate, prin locuri fără însemnătate materială, dar cu mare încărcătură emoţională. Ştiu, va fi mizerie; dar am să o ignor şi voi căuta numai frumuseţea. Sunt expertă în asta. Viaţa, oriunde ai fi, înseamnă joc, în cazul de faţă baba oarba. 

       Am să alerg pe nisipul fierbinte, împletindu-mi în păr sare, aur, soare.  Am să mângâi valul, risipind tandreţea pe care oricum nu am cui s-o dăruiesc. Am să strig în noapte visele pe care aici nici să le şoptesc nu pot. Am să  strâng în braţe puiul de om cu care împart acest dor şi-am să declar că viaţa e frumoasă. 

     Apoi am să mă întorc în lumea plină de lupte surde. Scrijelite pe valuri, dorurile mele vor rămâne în aşteptarea pescarului de vise.