Rareori te pregăteşte viaţa pentru evenimentele ce vin. Categoric, în viaţă nu e ca la şcoală unde înveţi lecţia cu răbdare, aplici noţiunile noi în exerciţii care cresc în dificultate, recapitulezi şi apoi dai examenul. Viaţa năvăleşte peste tine cu trăiri neexersate, cu examene neprogramate şi cu clipe în care simţi că se clatină pământul sub picioarele pe care le ştiai bine înfipte în experienţa anilor trecuţi cu rost.
Mi-am dorit să fiu mama unei fetiţe şi Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Am uneori sentimentul că primim copiii în dar ca să ne retrăim prin ei viaţa la alte dimensiuni. Alteori, simt că a fi mamă este o responsabilitate care adună toate energiile din noi şi le canalizează spre un drum cu destinaţie incertă. Oricâtă luciditate ar încăpea în mintea de mamă, există un moment în care înţelegi că pruncul tău are aripile pregătite pentru un zbor al lui şi numai al lui. Simţi că eşti parte din el, dar trebuie să te dai la o parte. Nu e timp de recapitulări. Doar de trăiri şi de clipe.
Sunt o mamă fericită. Şi starea aceasta se datorează Teodorei.
